Tuesday, November 29, 2016

Timpul nu sta-n loc

               Sunt de parere ca nu am fost niciodata un fiu bun, asta din mai multe puncte de vedere, iar dupa decesul tatalui meu...pot spune ca am incetat sa fiu copil pur si simplu. Dar nu am incetat sa fiu nepotul bunicilor care mi-au fost mereu alaturi. Si la capitolul asta am dat-o in bara lamentabil...si realizez lucrul asta abia acum...cand nu mai pot face nimic sa schimb situatia. Tin minte in urma cu doi ani, cand am primit un telefon...abia ajunsesem in Spania, in vizita la niste prieteni, ca mi-am promis ca nu o mai repet aceeasi greseala. Eram anuntat ca dupa o lupta crunta cu o boala necrutatoare, bunicul meu a incetat din viata. Nu am putut sa nu ma simt vinovat...avand in vedere ca in perioada in care ma stabilisem in Italia, am avut 3-4 vizite in tara...si nici macar o data nu am fost sa-l vad...desi stiam ca este bolnav. Si atunci cand m-am hotarat sa ma duc sa-l vad...era prea tarziu...asa ca da, aveam toate motivele sa ma simt vinovat, sa ma simt de cacat.
              Atunci mi-am jurat sa nu mai fac aceeasi greseala si cu singura bunica care mi-a mai ramas. Mi-am promis ca o s-o vizitez mai des, ca o sa fiu langa ea, ca o s-o ajut fara sa stau vreo secunda pe ganduri. Am revenit in tara, a trecut o luna, doua, sase, apoi un an, doi...si nici macar o data nu am fost sa o vizitez. N-am mai putut sa intru in curtea aia fara sa-l stiu si pe bunica-miu acolo. M-am gandit doar la mine, la cum ma simt eu...nu si la cea care a avut grija de mine cat am fost mic...din nou...nepotul de cacat isi joaca rolul perfect.
               In urma cu cateva zile primesc o veste care ma trezeste la realitate si-mi reaminteste faptul ca timpul nu sta-n loc pentru nimeni. Asa ca dupa o noapte in care nu am putut sa inchid un ochi...imi fac curaj si ma indrept spre spital. O gasesc acolo...respirand cu greu, perfuzii in maini, mai mult inconstienta decat constienta si bineinteles nevand idee cine sunt...si e normal...nu m-a mai vazut de doi ani si ceva. Diagnosticul? Cancer in faza terminala...e doar o chestiune de timp imi spune doctorul...si din nou...ajung la cel mai mare dusman al nostru...timpul. Acum imi impart timpul intre munca si spital, incercand probabil sa ma revansez pentru timpul cand trebuia sa fiu langa ea si nu am fost....o bunica mai am...si nu am stiut sa fiu langa ea atunci cand avea cu adevarat nevoie de mine...tot ce mi-a ramas acum e sa ma cert cu timpul sa treaca mai greu..
               Nu mi-a fost usor sa scriu aceste randuri, dar am simtit nevoia sa ma descarc intr-un fel...si doar asa stiu sa o fac...pentru reprosuri...folositi sectiunea "comentarii"...
               Nu uitati....zambiti, maine poate (cu siguranta) fi mai rau :)